Ştii, cred că ochii tăi mă sperie. Cred că visez că te cunosc, apoi dispari, nu te mai cunosc, te cunosc de departe şi ochii tăi mă sperie. Genele lungi şi sprâncenele aproape pensate. Ştii, cred că încep să cred în lanţul de vieţi din carte. Cartea din Gara de Nord. Cred că într-una dinte ele (nu, nu în toate!) te-am cunoscut şi-am râs. Cred că nu mă speria nimic. Eram doar liniştită şi mă miram de cum pocnesc seminţele de smochine între dinţi. Şi dinţii tăi se hlizeau pe sub buzele groase, eu te întrebam de ce pielea mea e altfel decât a ta şi mă supăram pentru că nu-mi răspundeai niciodată cum trebuie. Să fi fost în urmă cu trei-patru suflete. Patinele se şterg de iarbă, scrisorile se plătesc la poştă şi sperieturile cauzate de ochi din alte vieţi se ornează cu seminţe coapte de smochine-domnişoare celebre printre nucii-copaci. Şi ochii tăi mă sperie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu